Sentimentele copiilor – atentie la raspunsuri!

Sentimentele copiilor – atentie la raspunsuri!

Nu de puţine ori observăm că avem dificultăţi cu privire la înţelegerea sentimentelor ce ne inundă gândurile şi inimile sau dificultăţi de comportament în momentele intense în care suntem supuşi acestora. De multe ori punem la îndoială capacitatea noastră de a simţi sau chiar nevoia de a ne auto-apăra în faţa unor situaţii, imagini sau evenimente care ne trezesc sentimente mai puţin confortabile, care ne scot din ritm, pe care poate nu am vrea să le avem la momentul respectiv. Dacă este greu să ne înţelegem pe noi înşine, atunci cum să nu ne fie greu cu sentimentele celor din jur, mai ales când acestea sunt chiar ale copiilor noştri, care, la vârste fragede, nici nu au învăţat să le exprime?

Sentimentele pot fi definite ca şi simţiri (mă simt fericit), ca şi preferinţe, dorinţe sau opinii (urăsc fasolea) sau ca şi resentimente (de ce ea primeşte mai multă atenţie). Este normal ca micuţii să aibă sentimente și fără să le explice, să le aibă pur și simplu. În cazul în care manifestarea acestora sunt urmări ale unor stări de fericire sau bucurie, totul este ok pentru părinţi, însă ce ne facem când acestea sunt exprimări ale nervozităţii, supărării sau fricii?

Când copiii sau adulţii îşi exprimă sentimentele, le putem răspunde acordându-le suport? Sau răspundem într-o manieră prin care minimalizăm intensitatea acestora fugind de responsabilitatea de a fi empatici pentru a îi sau pentru a ne proteja? Mare parte din imposibilitatea noastră de a răspunde într-o manieră pozitivă îşi are rădăcini în propria noastră copilărie în cazul în care pe parcursul dezvoltării noastre sentimentele au fost ignorate, combătute, interzise sau pur şi simplu neînţelese. 
Sentimentele nu sunt modele comportamentale. Acestea nu pot fi bune sau rele, sunt o stare de fapt ce definesc individul şi trebuie să le acceptăm ca atare. Adulţii nu trebuie să aibă drept scop controlul sentimentelor și protejarea copilul astfel încât să fie imun la acestea sau să nu și le exprime, însă trebuie să intervină în cazul sentimentelor ce se transformă în comportamente ce rănesc.
Adulţii şi copii sunt individualităţi distincte. Nu trebuie să ai controlul sau să îţi însuşeşti sentimentele sau problemele altcuiva pentru a arăta că eşti alături de acea persoană.  Încercările de eliminare ale acestora, protejarea excesivă a copilului astfel încât acestea să nu mai apară ar trebui să fie înlocuite prin implicarea adulţilor ca sentimentele să fie auzite, respectate şi luate în serios. Copiii învaţă despre sentimente mult mai bine atunci când nu sunt nevoiţi să le ascundă sau să le minimalizeze în faţa unui părinte ce reacţionează conservator și limitativ sau induc vină pentru ceea ce simt. Reacţiile şi răspunsurile ce blochează sau limitează abilitatea copilului de a avea, simţi şi procesa sentimentele pot eroda încrederea în instituţia familială, întrerupe liniile de comunicare şi sădesc mugurii neîncrederii asupra proprilor sentimente şi percepţii în sufletul lor. Această stare de fapt va duce ulterior nu doar la probleme pe plan sentimental şi psihic, însă va avea efect şi asupra încrederii în sine şi abilităţii de a rezolva problemele la maturitate.

Haideţi să vedem ce se ascunde în spatele câtorva tipuri de răspunsuri  pe care le dăm câteodată celor din jurul nostru:

ibebe.ro The Bag Shop

 

Hocus Pocus, A Trecut – A Dispărut!

Acest set de răspunsuri sunt cele care încearcă să facă sentimentele să dispară. Acestea se întâlnesc de regulă la adulţii care încearcă să îşi protejeze copiii sau în cazul acelora care se simt puşi într-o situaţie inconfortabilă în faţa sentimentelor ce le zdruncină ambientul. Răspunsurile denotă o lipsă de respect faţă de ceea ce simt copiii şi îi pun pe aceştia în postura în care trebuie să îşi apere şi să îşi motiveze simţirile. Le induce îndoieli asupra faptului că simt, iar răspunsul nu caută înţelesul şi esenţa, şi nici nu oferă răspunsuri la problemele şi situaţiile ce au generat aceste sentimente.

Eliminarea sau minimalizarea. Răspunsurile de genul: “Nu ai de ce să te simţi supărat”, “Nu înseamnă nimic, mergi mai departe”, “Te-a făcut maimuţică, mare chestie o mai fi şi asta!” încearcă să elimine efectul iar “Lasă că nu a ştiut ce spune”, “Poate a avut o zi mai grea şi de asta vorbeşte aşa”, nu fac altceva decât să disculpe vinovatul şi să arate lipsa de înţelegere a problemelor ce au cauzat sentimente de supărare copiilor. Poate că pentru unii par mici frivolităţi şi lucruri neînsemnate, mai ales dacă acestea apar la finele unei zile mai dificile pentru părinte, însă copiii nu au posibilitatea de a privi în ansamblu, nu au perspectivele pe care adulţii le au atunci când realizează că problemele de azi vor fi considerate peste o săptămână mici şicane zilnice. Ceea ce copiii simt, sunt probleme şi sentimente reale, actuale, iar faptul că mâine va fi altfel nu le va alina supărarea. Dacă copiii se simt loviţi, ruşinaţi sau păcăliţi, faptul că se aduc în discuţie scuze şi circumstanţe pentru alţii, le va crea o impresie deosebit de periculoasă şi anume că este în regulă dacă cineva îi răneşte. Iar acest lucru nu este OK!

Negarea. Sunt cazuri în care, la supărare, copilul spune: “Îmi urăsc părinţii!”, iar răspunsul “Ba nu, nu-i adevărat!” să vină imediat. Este de asemenea o modalitate prin care să negăm supărarea unui copil spunându-i că nu-i adevărat ceea ce simte. Dacă acesta se simte singur şi spune că îi este frică de bau-bau îi explicăm binenţeles că nu există monştrii, şi iar le negăm sentimentele atunci când schimbă realitatea (Nu există monştrii!) sau sistemul de valori (copiii nu trebuie să îşi urască familia). Aceste răspunsuri nu ajută, nu dezbatem şi rezolvăm problema, ci pur şi simplu contrazic existenţa lor prin negarea acestora.

Distragerea atenţiei. Le distragem atenţia de la simţirile lor prin încercările noastre de a îi focusa către altceva: “Dar tu eşti mult mai bun la citit decât la alergat”, “Ar fi putut fi şi mai rău” sau “Dar părinţii lui Mihăiţă sunt atât de drăguţi …” Aceasta este tehnica folosită atunci când suntem nerăbdători de a trece peste probleme şi fapte sau suntem surprinşi de sentimentele copilului, când nu putem înţelege ceea ce ei simt sau suntem prea prinşi în problemele noastre încât să le acordăm suport. Distragerea atenţiei îi vor face confuzi, ei nu reuşesc să înţeleagă ce legătură au părinţii lui Mihăiţă cu faptul că acesta i-a stricat o jucărie sau că i-a spus un cuvânt urât. Forme ale distragerii de atenţie sunt şi încercările de a introduce anumite activităţi (teme suplimentare, TV-ul, cumpărăturile) sau bonus-uri (jucării, deserturi delicioase) pentru a îi face să uite despre ceea ce simt. Prin aceste răspunsuri nu doar le transmitem că nu este OK să aibă sentimente, dar şi că atunci când acestea răbufnesc, răspunsul natural este să ia sau să facă ceva astfel încât acestea să dispară. Cât de corectă este această măsură? Priviţi adulţii care îşi îneacă amarul (sau fericirea) în îngheţate, sesiuni de shopping sau chiar alcool…

 

Metoda: Copilul Este de Vină

Următoarele seturi de răspunsuri sunt acelea care pun copilul în postura vinovatului. Aceste răspunsuri de regulă sunt date la supărare, în cazul în care frustrarea invadează gândurile părintelui: “Dacă te-ai (sau n-am) fi ocupat mai mult timp, copilul meu nu s-ar fi simţit aşa”.

Copilul a greşit, el este de vină. Aceasta este concluzia cazurilor în care părinţii au impresia că exprimarea anumitor sentimente ar fi putut fi evitată dacă micuţii ar fi ascultat sau aplicat sfaturile părinţilor. “Dar ţi-am spus de `jdemii de ori că asta se va întâmpla” sau “Ei bine, la ce te aşteptai dacă nu m-ai ascultat!?” De fiecare dată când ne folosim de critici şi judecăm comportamentul copilului nu facem altceva decât să îl învinovăţim atacându-l. Poate că acestea sunt armele societăţii în care trăim, pe care le folosim cu străinii sau cu colegii de muncă, însă de ce am lupta aşa cu propriul nostru copil? Exemple mai evidente sunt : “Nu fi bebeluş”, “Eşti atât de nerecunoscător”, “Copiii buni nu îşi urăsc surorile”, sau “Eşti prea moale şi prea sensibil”. Aceste răspunsuri sunt date de regulă în cazul sentimentelor de frică, supărare sau atunci când copilul îşi manifestă dorinţa de a fi alintat şi dădăcit şi să îşi reîncarce bateriile cu dragostea de părinte, însă pot apărea şi în situaţiile în care copilul se simte bucuros sau încrezător: “Vezi că nu ştii totul!?”, “Nu mai zâmbi atâta nu ai făcut nimic extraordinar!”. Am exemplificat aici nevoia copilul de a fi dependent, independent şi interdependent, veţi vedea la ce mă refer.

Toate aceste răspunsuri prin care sentimentele şi persoana copilului sunt atacate nu fac decât să introducă frustrarea şi dezamăgirea în inima lui pură, îl fac pe acesta să creadă că a greşit exprimând ceea ce simte sau ceea ce îl defineşte la un moment dat. Distrug încrederea în sine, provoacă defetismul şi este o modalitate sigură de a dinamita toate liniile de comunicare în relaţia părinte – copil, cu toate efectele negative ce pot apărea într-un viitor deloc îndepărtat.

O altă metodă de învinovăţire este aceea prin care sugerăm că merită să simtă ceea ce simte, şi mai grav, dacă nu cunoaştem exact elementele ce au dus la această stare, există riscul de a îi acuza pe nedrept. Aici, putem menţiona răspunsurile de genul: “Ce i-ai făcut acelui băieţel?!”, “Păi dacă nu ai învăţat suficient … “, “Niciodată nu asculţi, de asta s-a întâmplat acest lucru”. OK, este evident că anumite probleme ar fi putut fi evitate în cazul în care am fi fost şi noi şi copilul mai atenţi, însă a arunca vina asupra copilului, nu face decât să ascundă problema. Aşa cum am menţionat şi în alte articole, momentul oportun în care trebuie să dăm sfaturi şi să învăţăm copiii, nu este acela în care acesta are o durere fizică sau psihică, ci atunci când atenţia îi este maximă, în momente non-conflictuale şi neperturbată de factori externi.

Nevoia de a cere explicaţii. Este OK să afli detalii despre ceea ce simte copilul însă nu îl pune în postura în care trebuie să îşi justifice sentimentele. Nevoia dvs. de a îşi justifica sentimentele îl va învăţa că este OK să simtă doar dacă problema este suficient de mare, suficient de importantă astfel încât să merite să simtă sau, mai grav, va simţi că acceptarea sentimentelor lui este condiţionată de abilitatea prin care vă pot convinge că ceea ce simt este acceptabil.

O altă modalitate de a ataca distructiv sentimentele copilului este aceea prin care îl obligăm să se pună în locul nostru.Viceversa este modalitatea corectă, nu aceasta. “Ei bine, dar eu m-am descurcat foarte bine la matematică” (nu are nicio legătură cu realitatea copilului) sau “Acum şti şi tu cum mă simt eu” (Folosirea experienţei negative a copilului pentru a victimiza părintele) pot părea tentante dar nu au nicio legătură cu situaţia dată: sunteţi unici, ei au alte preferinţe, abilităţi, experienţe. În funcţie de capacitatea de a înţelege unicitatea copilului veţi avea mult mai multe şanse de a fi înţelegător şi să acordaţi suport.

 

Ia totul asupra ta

Sunt modalităţile prin care încercăm să reparăm, să treacă. Sunt răspunsurile pe care le dăm pentru a îmbuna copilul sau pentru a schimba situaţia ce a generat sentimentele acestuia. Sunt răspunsurile care răspund la imboldurile psihice ce îţi spun că trebuie să faci ceva, să iei atitudine. Acestea de regulă nu clădesc experienţa copiilor de a procesa sentimente şi de a rezolva problemele, pentru că le luăm aceste responsabilităţi de pe umeri.

Mulţi dintre părinţi consideră că jobul lor este acela de a da sfaturi şi instrucţiuni. OK, au majoritatea experienţa, cunoaşterea şi până la urmă responsabilitatea parentală de a o face. Dar răspunsul este cel bun? Este o diferenţă între “Tati, îmi poţi spune cum pot să îmi leg şireturile?” şi “Îmi este frică de teza de mâine de la şcoală!”. Dacă te aşezi în faţa lui şi îi arăţi cum să îşi lege şireturile, răspunzi solicitării copilului de a primi instrucţiuni şi informaţii. Dacă îi răspunzi la frica de examen cu “Du-te la tine în cameră şi toceşte mai mult” nu doar îţi baţi joc de sentimentele lui dar îi şi comunici impresia ta că este nu este suficient de inteligent încât să se descurce.

Compasiunea nedreaptă Compasiunea este un sentiment ce defineşte frumos omul. Dar nu tot timpul! Este o metodă prin care îi acordaţi suport, dar în anumite situaţii poate induce victimizarea sau  infatuarea, responsabilitatea nu mai este a copilului, de fapt este vorba de vina tuturor : “Cum adică crezi că nu le-a plăcut de lucrarea ta? Ce ştiu ei … nişte novici…”

Salvarea “Ce spuneai de temele la fizică? Nu şti să le faci? Las că ţi le termin eu!”. “Ai vorbit urât la şcoală cu învăţătoarea? Îi duc eu un parfum şi un buchet de flori! Ce i-ai spus?! OK … o geantă Gucci …” Aceste rezolvări denotă că problemele şi sentimentele copiilor sunt şi ale dvs., că acesta nu le poate (sau nu îl lăsaţi) să le rezolve, că nu este capabil sau că îi furaţi şansa de a învăţa din greşeli, de a îşi asuma responsabilităţi, de a fi independent.

Chiar avem la îndemână doar răspunsuri negativiste? Binenţeles că NU. Dar despre acestea într-un articol viitor 🙂

UPDATE: continuarea în răspunde pozitiv sentimentelor copiilor

elefant.ro
| Termeni și condiții | Confidențialitate | RSS SuperMămici |