Crizele de opoziţie ale copiilor

Crizele de opoziţie ale copiilor

De multe ori părinţii constată schimbarea din comportamentul copiilor odată cu vârsta de 2-3 ani. Este vorba despre criza de opoziţie, despre perioada independenţei excesive- perioada lui “ba nu!” sau nu vreau” a ţipetelor, a agresivităţii prin care copilul încearcă să-şi impună punctele de vedere, dorinţele şi personalitatea.

Aceste crize pot să apară atunci când copilul îşi dă seama că un comportament agresiv, ieşit din tipare, care atrage atenţia părintelui, îl poate ajuta să fie băgat în seamă, să îi rezolve problemele sau obligaţiile zilnice (de ex. îmbrăcatul, curăţenia la locul cu jucării, etc.). Copilul va căuta cu disperare atenţia părintelui, nu doar cea pozitivă ci orice atenţie  a acestuia. De multe ori acest comportament este interpretat de părinte ca fiind un comportament sfidător,  lipsit de respect sau mai rău, drept semne ale unor tulburari psihice.

Stările de opoziţie ale copilului reprezintă o etapă normală în dezvoltarea copilului, este o faţă a independenţei acestuia, modalitatea prin care îşi (şi ne) arată că a crescut, că poate duce la bun sfârşit sau că îşi poate impune personalitatea pentru a delega pe la bun sfârşit anumite activităţi în locul lor. Este perioada în care îşi descoperă sinele, observă că sunt altfel şi că se pot comporta altfel, acest altfel reprezântând pentru ei opusul a ceea ce până acum i s-a arătat, spus sau impus. Şi cele mai uşoare lucruri pe care le pot testa, nega, forţa în această situaţie, sunt chiar limitele şi regulile ce i-au definit viaţa de până acum.

Părinţii, de teama primejdiilor sau datorită unor aşteptări şi credinţe proprii nu acceptă uşor dorinţa de libertate a copilului: “nu ai voie să…”, “nu te murdări..”, “nu strica..”, “nu fă zgomot..”. Cu cât “nu”-urile se vor repeta mai des, cu atât frustrările copilului se vor accentua, iar comportamentul copilului va deveni din ce în ce mai greu de stăpânit.

Crizele de furie/frustrare pot sa apară mai frecvent şi atunci când există inconsecvenţă educaţională, când părinţii sunt foarte critici şi au aşteptări foarte mari sau sunt hiperprotectori, când există tensiuni între membrii familiei, rivalitate în frăţie, tulburări emoţionale (anxietate, depresie) ale părinţilor, boli somatice, întârziere în dezvoltarea limbajului expresiv sau când copilul este flămând sau obosit.

Există o serie de măsuri comportamentale care pot fi aplicate de părinţi cu scopul de a face un bun management al acestor manifestări. Câteva strategii de intervenţie într-o astfel de criză presupun:

  • Controlul şi managementul propriului comportament;
  • Identificarea sursei frustrarii/furiei şi validarea emoţiilor copilului;
  • Intervenţia înainte ca cel mic să-și piardă controlul;
  • Distragerea atenţiei;
  • Time-out;
  • Ignorarea atunci cand criza are drept scop atragerea atenției;
  • Dezvoltarea de noi abilități emoționale și de rezolvare a problemelor prin discuții cu copilul după calmarea acestuia;
  • Să nu se recompenseze copilul pentru că s-a calmat;
  • Perseverarea într-o atitudine fermă care îl liniștește și îi fixează cu claritate limitele cerințelor sale;

Mulți copii au mai frecvent crize de furie/frustrare în prezența unei anumite persoane din jurul său. Adesea se manifestă în public după ce a primit o interdicție. Dacă primește ceea ce și-a dorit criza se va opri. Manifestările din timpul crizei depind de nivelul de energie al copilului, de factorii de mediu, de răbdarea și calmul părintelui și de abilitățile de parenting.

Atunci când părinții se simt depășiți de acest comportament sau dacă manifestările cresc ca frecvență, intensitate și durată, copilul este foarte iritabil/agitat, are stima de sine scăzutaă sau este foarte dependent, e bine să se adreseze medicului specialist.

elefant.ro
| Termeni și condiții | Confidențialitate | RSS SuperMămici |