Ceaiurile pentru copii

Ceaiurile pentru copii

Ceaiurile au o întrebuinţare largă în alimentaţia copiilor, cât şi a adul­ţilor. Ceaiul se foloseşte în alimentaţia copiilor, chiar din pri­mele zile de viaţă. Sugarii îl primesc cu plăcere. Nu se va abuza însă de folosirea ceaiului. Şi nu se va da în cantităţi mari, deoarece copiii îşi umplu stomacul cu ceai şi vor refuza mâncarea. Se dau copiilor numai proaspăt preparate şi cu cantităţi mici de plantă. Preparatele cu multă plantă, pot fi chiar toxice (otrăvitoare) pentru organismul plăpând al copilului, sau pro­voacă dureri abdominale, vărsături, diaree, constipaţie, febră etc.

Pentru prepararea ceaiurilor se folosesc aşa-zisele plante medicinale, de la care se iau frunzele, tulpina, rădăcina, flo­rile sau fructele. Se cunosc multe plante cu efect medicamentos. Le vom menţiona doar pe cele folosite pe o scară largă în alimentaţia copiilor. Se pot folosi proaspăt culese sau uscate. Recoltarea plan­telor medicinale se face de obicei, când planta este în plină dezvoltare. Se usucă la umbră, întinse pe o hârtie curată, scân- dură sau pânză. Se păstrează bine în borcane de sticlă, cutii de tablă, să­culeţe de pânză sau pungi de hârtie.
Plantele medicinale conţin apă, substanţe medicamentoase şi zahăr (unele din ele). Ceaiurile se prepară fie prin opărirea plantei, adică infuzie, fie prin fierberea plantei, adică decocţie. Iată care sunt ceaiurile mai des folosite:

 

Ceaiul de muşeţel

Se prepară din florile de muşeţel sau romaniţă, care se culeg prin iunie-iulie, în plină floare. Sunt mai multe feluri de muşeţel. Pentru ceai este bun mu­şeţelul cu flori mici şi frumos mirositoare. Se culeg pe vreme bună, se usucă bine să nu mucezească şi se păstrează la loc uscat, ferite de praf. Florile de muşeţel conţin mai multe substanţe medicamentoase, sunt aromate, iar substanţele amare dau poftă de mâncare. Ceaiul de muşeţel conţine substanţe cu acţiuni calmante în durerile de stomac şi sub­stanţe cu efect uşor antiseptic, antiinflamator şi liniştitor al congestiilor (inflamaţiilor) de pe piele şi mucoase. Ca medicament se dă în tulburările digestive, cînd copilul nu are voie să primească altă hrană, sucurile digestive fiind mult scăzute. Se îndulceşte cu maxim 5 % zahăr (doar dacă se consideră necesar).

Mod de preparare: La un litru de apă se folosesc 5 g de flori (12—15 flori), la 100—150 g de ceai sînt deajuns 3—4  flori. Se pune apa la fiert, apoi florile se pun într-o ceaşcă opărită. Când fierbe apa, se toarnă peste flori. Se acoperă ceaşca imediat şi se lasă 5—15 mi­nute, clătinându-se de câteva ori, ca să se amestece bine toate substanţele ieşite din flori. Se descoperă numai în clipa când i se dă copilului, fiindcă altfel se pierd substanţele aromatice. Florile se îndepărtează prin strecurare.

Indicaţii: ca aliment, după supt, în completarea meselor, dacă copilul este lacom şi caută mai multă mâncare decît raţia necesară. Se poate da copilului şi între prânzuri, dacă cere înainte de vreme, noaptea dacă copilul se trezeşte şi plânge însă nu şi dacă este mai puţin de o oră înaintea mesei. Se foloseşte şi la prepararea diluţiilor sau a laptelui praf, la comprese, băi şi spălături şi în răceli pentru a produce transpiraţii. Pentru comprese (călduţ sau rece), ceaiul se face mult mai concentrat: 30 g flori la un litru de apă şi se lasă să infuzeze, să stea acoperit după fierberea apei până la o oră. Se foloseşte în inflamaţii şi diferite boli de piele (iritaţii, eczeme etc.). În aceeaşi concentraţie se foloseşte la gargară, în inflamaţia amigdalelor şi la spălatul ochilor, urechilor şi rănilor în lipsa altei substanţe dezinfectante. Pentru băile stimulente, se pun de obicei 50 g de muşeţel la 10 litri de apă. Ceaiul de muşeţel poate fi cumpărat de la plafar, aici: ceai de muşeţel.

 

Ceaiul de mentă

Se prepară din frunzele plantei numită mentă sau izmă. Sînt vreo 20 de feluri de mentă, însă se întrebuin­ţează numai aşa-zisa mentă verde, cu frunza colorată în verde închis. Frunzele se culeg înainte de înflorirea plantei, când sînt în plină maturitate, să nu fie palide sau veştejite. Se recoltează, se usucă şi se păstrează în aceleaşi condiţii ca şi muşeţelul.

Frunzele de mentă conţin o serie de uleiuri volatile şi alte substanţe medicamen­toase, din care fac parte: mentalul, acetatul şi valerianatul de mentol, care dau plantei valoarea de plantă medicinală. Conţin de asemenea şi tanin, o substanţă deosebit de sănătoasă ce se găseşte şi în struguri substanţă ce întăreşte sistemul imunitar..

Ceaiul de mentă face să dispară spasmele intestinale, deci colicile şi este un bun antivomitiv.

Modul de preparare: La 250 g apă se folosesc 4-5 foi de mentă, la 100 g sînt de ajuns 2—3 foi. Se face infuzie prin turnarea apei clocotite peste foile de mentă, se lasă 5 minute, se strecoară şi apoi se foloseşte.

Indicaţii: Se dă copiilor în aceleaşi situaţii ca şi ceaiul de muşeţel: înainte, după şi între supturi sau noaptea. Ca medicament se dă în caz de diaree, vărsături, dureri abdominale, gaze, tulbu­rări de somn. Ceaiul de mentă se foloseşte la inha­laţii, gargară dar şi în cazul mirosului urât al gurii. Planta întreagă, pisată, se foloseşte, cu rezultate liniştitoare, în aplicaţii (legătură) pe lovituri şi degerături. Îl puteţi cumpăra de la plafar online, aici: ceai de mentă iarbă.

 

Ceaiul de tei

Se prepară din florile de tei, cunoscute pentru mirosul lor delicat. Sînt două feluri de tei. Florile bune de ceai sînt cele mari, parfumate şi cu petalele galbene. Celelalte nu conţin substanţe medicamentoase. Se culeg în plină floare şi conţin: mult mucilagiu, adică o substanţă cleioasă, anumite uleiuri medicamentoase, tanin, zaharuri şi urme de calciu.

Modul de preparare: Se face o infuzie din 5 g la un litru de apă. Pentru sugari se pun 3—4 flori la 100 g de apă. Se pune la clocotit apa cu zahărul, se toarnă peste flori, se acoperă 4 minute, se scot florile şi apoi se foloseşte. Se dă copiilor în aceleaşi situaţii şi condiţii ca şi ceaiul dle muşeţel şi mentă.

Indicaţii: Ceaiul de tei este indicat şi ca medicament, datorită uleiurilor pe care le conţine, este calmant, produce transpiraţie, ajută uri­narea şi scăderea temperaturii. Datorită taninului, ajută vindecarea diareelor şi se prescrie in tulburări digestive, în răceli ale căilor respiratorii supe­rioare (nas, gât, trahee), tuse, dureri de cap, ameţeli, stări nervoase. Copiii mai mari, care sînt mai nervoşi, pot primi cîte o ceaşcă de ceai de tei în fiecare seară la culcare.

 

Ceaiul de chimen

Se prepară din seminţele plantei cu acelaşi nume. Se recoltează când sunt bine coapte. Se păstrează la loc uscat. Seminţele de chimen conţin: uleiuri fixe, răşini, pectine şi tanin.

Modul de preparare. Se poate face infuzie sau decoct. La un litru de apă se folosesc 5 g de seminţe, adică vreo câteva seminţe la 100 g de apă. Apa se fierbe. Seminţele se pun când apa clocoteşte, apoi se ia imediat de pe foc şi se acoperă. Se lasă 5 minute, se strecoară şi se îndulceşte.

Ceaiul de chimen se dă în colici, diaree şi balonări. Subli­niem că, dacă este foarte concentrat, poate fi toxic pentru sugari, şi în loc de vindecare să asistăm la accentuarea tulburărilor existente sau producerea unor tulburări noi. Dă rezultate bune şi în bronşite vechi.

Vezi şi:

 

Ceaiul de anason

Se face din seminţele de anason. Au în compoziţie: uleiuri aromatice, materii pectice, zahăr, amidon şi mucilagiu. Se prepară ca şi ceaiul de chimen şi chiar amestecat cu seminţele de chimen. Se folosesc 2,5 g (1/2 linguriţă) la un litru de apă, pentru sugari 5 boabe la o căniţă, 20 boabe la litru. Pentru o canititate mică, de exemplu 100 g de apă, se pun numai câteva seminţe, 2 boabe pentru adulţi. Atenţie, întrucât dacă este preparat într-o concentraţie mare, este toxic, provocând dureri musculare, somnolenţă şi uneori convulsii. Este mai bine să-l consume mama, fiindcă unele substanţe medica­mentoase trec prin lapte şi la copil în cazul în care mămică încă oferă avantajele alăptării. Se dă copiilor în dureri (colici) abdominale. Nu se dă în colite şi diaree. Se pare că acţionează şi asupra glandei mamare, ajutând la stimularea secreţiei laptelui. Câteva linguriţe, după masă, ajută mistuirea şi aduc somn bun. Ceai de anason puteţi găsi online la Plafar: ceai de anason.

Ceaiul de trandafir

Se foloseşte floarea de la trandafirii de dulceaţă sau de ornament. Unii recomandă numai pe­talele, alţii floarea completă. Florile de trandafir se culeg când sunt deschise aproape complet. Se taie cu puţină codiţă. Se usucă şi se păstrează ca orice plantă medicinală. Au în compoziţie, printre alte substanţe, tanin în cantitate mai mare decât la plantele despre care am vorbit până acum, zahăr, acid galic etc.

Modul de preparare: Cantităţile necesare: 10 g de petale, (numai flori) sau 2—3 capsule (floarea cu totul) la 250 g de apă. În primul caz, ceaiul se prepară prin infuzie. Se fierbe apa şi, cînd clocoteşte, se pun florile, luîndu-se imediat de pe foc. Se acoperă (şi se lasă să se infuzeze 15 minute. Se strecoară şi se îndulceşte cu zahăr sau zaharină.

Ceaiul din floarea întreagă se prepară prin decocţie: se clocoteşte apa, se pun florile, se lasă să fiarbă la foc domol, până scade apa cu un deget. Se ia de la foc, se acoperă şi se lasă să se răcească, până se poate bea. Ceaiul de trandafir se administrează copiilor cu diaree de lungă durată şi în colitele de fermentaţie (îmbolnă­viri ale intestinului gros).

Dă rezultate bune în unele pierderi de sânge, ajutând oprirea sângerării. În caz de inflamare a amigdalelor, se recomandă gargară cu ceai cald de trandafir. Ceaiul rece se foloseşte sub formă de comprese pe unele umflături sau iritaţii de piele. Ceai de trandafiri BIO poate fi cumparat de aici.

Ceaiul de leuştean

Se prepară din frunzele plantei. Se poate folosi chiar planta întreagă sau numai seminţele. Pentru copii se face ceaiul numai din frunze, care se pot culege de pri­măvară până toamna. Cel mai potrivit timp este în septembrie.

Modul de preparare: Se prepară prin infuzie sau decocţie. Cantitatea necesară: 15 g la un litru de apă. Se poate îndulci sau nu. Dă rezultate bune la mistuirile greoaie, balonări abdominale, gaze. Contribuie la dezintoxicarea aparatului urinar şi a ficatului. Calmează durerile de ficat, rinichi şi intestin. Este un întăritor general.

 

Ceaiul de afine

Pentru ceaiul de afine se poate folosi planta întreagă. Mai obişnuit, frunzele şi fructele. Afinele cresc numai la munte. Frunzele de afine sunt mici, lucioase, ca frun­zele de merişor. Fructele sunt mici, de culoare albastră-închisă. Se recoltează prin mai—iunie, cu atenţie, fiindcă cele strivite nu mai sunt bune. Frunzele sunt tonice, întăritoare, astringente şi antiseptice, oprind dezvoltarea microbilor. Boabele sunt întăritoare, răcori­toare şi bune dezinfectante. Se recoltează cînd sînt coapte în lunile iulie şi august. Din boabele proaspete se poate face o băutură (limonadă) foarte bună pentru copiii cu febră mare. Se face şi dulceaţă de afine. Frunzele, ca şi boabele, se pot usca şi păstra pentru iarnă.

Afinele — atît frunzele, cît şi fructele — conţin săruri de potasiu, calciu şi magneziu; acid fosforic, tanic, acid galic şi malic; mucilagiu, răşini, zahăr, pectină, substanţe grase, acid benzoic etc. Fructele conţin o substanţă violetă, care pătrunde în pereţii intestinului, formând un strat protector împotriva iri­tanţilor din afară.

Mod de preparare: ceaiul de afine se prepară prin fierbere timp de 30 de minute. Frunzele se pisează şi se folosesc ca decoct, în proporţie de o linguriţă la o ceaşcă, sau 20 g la un litru de apă. Boabele se pun cam 50—80 g la un litru de apă. Adulţii pot bea 4—6 ceşti pe zi, copiii mari câte o jumătate de litru pe zi. Pentru sugari se prepară un ceai puţin concentrat. Se poate asocia cu frunze de mentă şi ceai de muşeţel.

Indicaţii: Se administrează copiilor cu diaree rebele sau alte boli in­testinale şi colite; când au scaune neregulate, gaze, lipsă de poftă de mâncare etc.

 

 Ceaiul de coarne

Cornul este un arbust de la care se pot folosi pentru ceai, frunza, coaja şi fructele. Toată planta are substanţe medicamentoase întăritoare, astringente şi care ajută scăderea temperaturii. Copiilor li se dă ceaiul de fructe, care este, în fond, com­potul respectiv. Se prepară prin fierbere. Dă rezultate exce­lente în diaree.

 

Ceaiul de nalbă

Se întrebuinţează rădăcina, frunzele şi florile. Rădăcina se recoltează toamna, se spală, se curăţă şi apoi se taie felii, sub forma în care se usucă repede, ca să nu i se scurgă sucurile şi să nu i se piardă astfel substanţele terapeutice. Se poate usca şi la cuptor. Rădăcina este albă, cărnoasă şi dulce la gust. Florile şi frunzele se recoltează vara, când planta este în plină vigoare.

Modul de preparare: se face un decoct. Florile se între­buinţează în cantitate jde 5 g la o creaşcă de 250 g de apă. Frunzele se folosesc câte 20 g la un litru de apă. Pentru ceaiul de rădăcină se foloseşte 60 g rădăcină la un litru de apă.

Indicaţii: Ceaiul de nalbă — flori, frunze şi rădăcină — se întrebuin­ţează în inflamaţii ale intestinului, ale vezicii urinare, gâtului, fiind un antiinflamator puternic. În diareele rebele se face clismă cu decoctul de rădăcină. De asemenea, se aplică com­prese cu ceai de nalbă în caz de răguşeală şi dureri de gât.

 

Ceaiul de dovleac

Se pun la fiert 150 g seminţe de dovleac crude şi fără coajă. Se trec înainte prin maşina de tocat, se amestecă cu 400 g apă şi se lasă să fiarbă în baie de apă 2 ore, până scade apa la jumătate. Se ia de pe foc, se strecoară prin sită. Se strînge şi se aruncă uleiul rămas la su­prafaţa ceaiului. Se lasă până a doua zi dimineaţă, la rece. Se mai strînge o dată uleiul de deasupra şi se dă copilului în aşa fel încât toată cantitatea de ceai să fie băută într-o oră şi jumătate. Este un bun medicament împotriva teniei (panglicii). Această cantitate se poate da după vârsta de 2 ani.

 

 

elefant.ro
| Termeni și condiții | Confidențialitate | RSS SuperMămici |